Errico Malatesta a fost în acelaşi timp şi teoretician şi revoluţionar, deşi nu a lăsat nicio operă completă, fiind preocupat de propagandă. S-a născut în 1853 în apropiere de Napoli, într-o familie burgheză. După realizarea unităţii Italiei, anarhistul Carlo Pisacane, influenţat de ideile proudhoniene, spera în transformarea ţării şi chiar a Europei într-o organizare bazată pe libera asociere, însă acesta a fost ucis în urma unei insurecţii. La doi ani după stabilirea lui Bakunin în Italia, în 1869 se înfiinţează o secţie a Internaţionalei la care aderă şi Malatesta, inspirat fiind de situaţia Comunei din Paris.
In 1872 are loc un congres antiautoritar la Saint-Imier la care vor participa şi Bakunin, şi Malatesta. Decizia este de a organiza o revoluţie pe cale insurecţională, după modelul comunarzilor. Au început o serie de acţiuni care vizau şocarea opiniei publice, precum expediţia din Matese în care “insurgenţii au reuşit să proclame anarhia în câteva sate de munte, abolind proprietatea privată şi taxele şi incendiind câteva arhive.” Activitatea propagandistă a lui Malatesta a avut o amploare considerabilă, acţionând în numeroase ţări, ca România, Elveţia – unde îl întâlneşte pe Piotr Kropotkin, Belgia, Anglia, Egipt – unde a luptat alături de egipteni împotriva coloniştilor britanici, Argentina – înfiinţând un atelier de mecanică, Franţa – unde lansează ziarul Asocierea în care va declara: “Propaganda scrisă, vorbită şi prin fapte împotriva proprietăţii, a guvernelor şi a religiilor; suscitarea spiritului de revoltă în sânul maselor; combaterea parlamentarismului… folosirea tuturor ocaziilor, a tuturor evenimentelor economice, politice, judiciare, pentru ca poporul să intre în posesia bunurilor…” , iar mai târziu susţine o serie de conferinţe în Statele Unite şi în Cuba.
“În ciuda constituţiei sale defavorabile, viaţa lui Malatesta s-a desfăşurat în continuă mişcare. Şi-a petrecut majoritatea timpului căutând situaţii revoluţionare sau fiind forţat să se mute dintr-o ţară în alta pentru a scăpa de mânia autorităţilor.”
Errico Malatesta insistă în articolele sale asupra necesităţii organizării şi propagandei, înfiinţând o serie de reviste anarhiste printre care şi Umanita Nova, care devenise cel mai vândut cotidian de stânga. Dupa ce a observat că grevele nu mai sunt ameninţătoare la adresa oficialităţilor, a participat la o serie de ocupări de fabrici a căror ascensiune trebuia să se producă pe tot cuprinsul Italiei, însă, în urma unor confruntări cu poliţia, a fost arestat. Revoluţia a fost ratată. Italia a cunoscut în schimb o altă ascensiune, dar nu una anarhistă, ci fascistă.
Ideile sale referitoare la organizare sunt printre cele mai influente în cadrul teoriei anarhiste şi resping tezele individualiştilor, care percep eronat organizarea ca fiind o altă formă de autoritate impusă, în timp ce menirea acesteia este doar de a facilita înţelegerea între indivizi. “Malatesta considera că, atunci când anarhiştii se dovedesc incapabili să se grupeze şi să ajungă să se înţeleagă între ei fără intervenţia unei autorităţi superioare, înseamnă că ei nu sunt încă suficient de… anarhişti!” El defineşte anarhia ca fiind “o societate organizată fără autoritate, înţelegând prin autoritate puterea de a se impune voinţa unuia.” De asemenea, este respinsă ideea conform căreia o astfel de societate ar fi dezorganizată sau haotică, nefuncţională. “Dacă Engels declara că organizarea este imposibilă fără autoritate, Malatesta declara că tocmai acel tip de organizare este unicul antidot împotriva autorităţii.”
Mijloacele prin care toţi patronii erau alungaţi, iar Statul urma să fie astfel desfiinţat, presupuneau orchestrarea insurecţiilor, a sabotajului economic, a luptei politice directe care implica folosirea forţei. Exproprierea era primul pas spre înlăturarea exploatării omului de către om. Dispariţia guvernământului nu va însemna, în acelaşi timp, şi dispariţia infracţiunilor şi a crimelor, în schimb acestea se vor diminua întrucât cauza lor socială a dispărut. Indivizii vor fi astfel mult mai responsabili în acţiunile lor şi vor fi mult mai determinaţi să se apere, în lipsa unei autorităţi exterioare, iar “pedeapsa” celor acuzaţi va fi mult mai justă din moment ce întreaga comunitate va decide prin consens ce este de făcut şi cum se pot evita asemenea viitoare cazuri. Dar, “chiar şi violenţa tranzitorie a oamenilor este întotdeauna de preferat violenţei legalizate a Statului, prin judecătorii şi poliţie.”
