Atunci cand s-a aflat ca politia din Portland tocmai a impuscat mortal un om la Hoyt Arboretum, am stiut ca trebuie sa alegem: sa ne permitem sa fim oameni, sau sa participam la propriile noastre crime, sa ne ascundem in somn si in derularea unei rutine care se termina, pentru fiecare dintre noi, in moarte. E o alegere care a fost facuta pentru noi de atat de multe ori inainte: de catre media, de catre liderii comunitatilor, de activistii profesionisti, de patroni, profesori, parinti, prieteni care nu ne imping sa infruntam aceasta frica de ei. Ne ucidem pe noi insine cu atat de multa furie inghitita.
In seara asta, nu ne vom culca, cu aceasta senzatie amara in stomac. In seara asta am dat un nume la ceea ce simtim: furie. Asa a inceput totul.
In decurs de cateva ore dupa aflarea vestii, anarhistii locali s-au intalnit intr-un parc, si au decis ca trebuie sa marsaluim la sectia de politie. Nu la sectia centrala: cartierul acela ar fi fost gol la ora aia. Vroiam sa tipam la politie dar si sa ne gasim vecinii, sa vorbim cu alti oameni din comunitatea noastra, pentru a le aduce la curent ceea ce s-a intamplat si pentru a-i chema in strada alaturi de noi. Ca sa nu-i lasam sa afle despre aceasta crima din comentariul steril al ecranului luminos, ci sa ne intalnim cu ei si sa le vorbim despre furia noastra, despre tristetea care e clara in ochii nostri: nu putem trai cu ceea ce s-a intamplat. Nu putem permite ca astfel de lucruri sa continue.
Marsul a plecat din parc si a trecut printr-un cartier rezidential, intrerupand linistea mortuara a noptii de luni a muncitorilor-consumatori care isi reveneau dupa inca o zi care le-a fost furata. Strigand din toti plamanii, ne-am intalnit cu propria noastra furie, cu propriul nostru simt al puterii. "Si acum, un slogan care sa ne uneasca pe toti: gabori, porci, asasini".
Multi se asteptam ca acest mars sa fie doar unul simbolic. Putini erau pregatiti pentru ceva mai mult. Dar am avut de-a face cu o forta colectiva care o amplifica pe cea individuala in loc sa ne sufoce pe fiecare dintre noi intr-o masa. Cei doi care au avut initiativa de a trage pubela de gunoi in strada, au schimbat istoria acestui oras. Acest mic semn de sabotaj s-a impanzit. L-am facut, fiecare dintre noi, al nostru.
Cand primele containere de gunoi mici au fost aduse in strada, cativa oameni le-au pus inapoi pe trotuar, incercand sa curete marsul, sa-l faca respectabil. Acestia au fost infruntati cu strigate. "Asta nu transmite un mesaj", au spus. "Puteti sa faceti asta daca vrei, dar mergeti in alta parte", au spus. Dar nu avem unde sa mergem, decat in locurile pe care le revendicam violent. Si mesajul nostru e cat se poate de clar: suntem nervosi, si scapam din mana. Oamenii au continuat sa fie incontrolabili, si curand, cei care s-au auto-instituit drept cenzori ai luptei noastre, au vazut ca ei sunt de fapt cei care se afla in locul gresit. Nimeni nu a incercat sa le controleze participarea. Nu li s-a permis sa o controleze pe a noastra.
Odata ce am ajuns pe Aleea Burnside, pubelele erau intoarse la fiecare suta de metri, blocand ambele sensuri de mers. Unii au facut rost de pietre, sticle, bete si tobe. Cineva a avut inspiratia sa aduca un spray cu vopsea, schimband de asemenea istoria momentului nostru. Nu mai eram un protest. Eram razbunare.
Cand grupul a trecut pe langa prima banca, cativa indivizi au plecat in actiune, in timp ce altii le-au pazit spatele. Aparatul ATM a fost distrus. O fereastra a fost sparta. Pietre si sticle au fost aruncate. Sirene au inceput sa sune in spatele nostru. Un Starbucks a aparut la un bloc distanta. O cursa: puteam ajunge acolo inaintea porcilor? Am castigat. Mai multe ferestre sparte.
Atunci cand politia a incercat sa ne mute pe trotuar, au fost socati de furia cu care i-am intampinat. "Muie garda!" "Ucigasii". Luminile si sirenele lor nu au avut nici un efect. Cineva a impins o pubela in masina principala de politie. Au fost pentru moment redusi la tacere.
Doar cand politistii au depasit numeric oamenii, au incercat din nou, folosind sprayuri paralizante si forta bruta, reusind in cele din urma sa ne impinga pe trotuar. Dar am fost destepti. Stiam ca nu putem castiga chiar atunci o lupta, si cu fiecare ocazie treceam din nou pe strada. Nu ne-am predat. I-am pus la munca. Si nici o secunda nu ne-am cedat puterea in favoarea starii noptii. Mai puternice decat sirenele lor au fost tipetele noastre neincetate, urletele noastre ce ne concentrau furia si stergeau zambetele arogante de pe fetele porcilor. Erau vizibil suparati de nivelul de ura cu care s-au confruntat.
Am ajuns la sectia de politie si am strigat la linia de politie care ne astepta acolo, am strigat la parazitii media care stateau pe-aproape cu camerele lor, aducandu-le in fata complicitatea lor la violenta si rasismul politiei. Cei mai multi dintre noi nu au fost preocupati de importanta transmiterii mesajului corect sau de importanta unei aparitii respectabile. Ne-am exprimat furia si puterea analizei noastre, capacitatea si vointa noastra de a lua initiativa si de a schimba lumea.
Primele clipuri TV de la stiri au fost, in mod ironic, cele mai bune la care am fi putut spera, dar nu ne punem sperantele in media. Vom comunica critica noastra asupra politiei catre restul orasului cu protestele, flyerele, trupurile si comunicatele noastre. Cu graffiti si ferestre sparte.
Trebuie retinut de asemenea faptul ca politia nu a dezvaluit rasa persoanei ucise. Nu stim deocamdata care comunitate este "cea mai puternic afectata" de aceasta crima. Raspundem pentru ca violenta politiei ne afecteaza pe toti, pentru ca vrem sa ne aratam solidaritatea de fiecare data cand Statul executa pe cineva. Stim ca rasismul este o caracteristica critica de control in aceasta societate, si consideram de asemenea ca trebuie sa gasim modalitati de a actiona responsabil ca aliati fata de comunitatile care nu sunt ale noastre. Dar solidaritatea trebuie sa fie critica, si poate fi practicata doar de cei care se lupta pentru propria lor libertate. Este evident din actiunile acestei nopti ca luptam impotriva violentei politiei pentru ca simtim furie si tristete oricand acestia ucid pe cineva.
Luptam in solidaritate cu toti cei care contra-ataca. Si prin lupta, ne amintim ce inseamna sa fii om.
In aceste momente, cand ne surprindem pe noi insine, prindem mici imagini din lumea pentru care luptam. Fugind pe strazi, oprindu-ne sa ridicam o piatra, ne dam seama ca in mana noastra avem nimic mai putin decat o piatra din temelia viitoarei comune.
Comuna noastra este furia care se impanzeaste prin oras, aprinzand mici focuri de razbunare in noapte. Comuna noastra este determinarea care revine in ochiul public ziua urmatoare, intalnirea in spatiul deschis, nelasand restul societatii sa uite de aceasta crima, nelasandu-ne vecinii sa amorteasca in rutina lor de zi cu zi. Comuna noastra zguduie gratiile custilor noastre, iar acest zgomot este strigatul nostru de razboi: "afara in strazi".
