PIERRE-JOSEPH PROUDHON (1809-1865) – Primul anarhist

Pierre-Joseph Proudhon s-a născut în 1809, la periferia Besancon-ului, într-o familie de meşteşugari. Originile rurale l-au influenţat în mod deosebit, mai ales în ceea ce priveşte critica pe care o aduce civilizaţiei industriale incipiente, iar primul contact cu religia i-a adus şi prima îndoială, fiind capabil să observe profunda incompatibilitate între “viaţa naturală” şi “viaţa divină”. Nedispunând de îndeajuns de multe resurse financiare nu s-a putut prezenta la examenul de bacalaureat, însă lucrând ca ucenic tipograf şi corector a avut ocazia să intre în contact cu foarte multe cărţi, deprinzând astfel numeroase cunoştinţe de latină, ebraică, filosofie şi politică.

Spre mijlocul secolului se face foarte vizibil, “regăsindu-se printre inventatorii socialismului, alături de Marx, Bakunin, Blanqui, Blanc, Herzen, Lassale, Engels. Dintre aceştia, Proudhon a avut cel mai puternic efect asupra mişcărilor muncitoreşti din secolul al XIX-lea, ideile sale influenţând pe unii dintre cei mai notabili viitori anarhişti, incluzându-i astfel pe Tolstoi şi Bakunin, ambii cunoscându-l personal pe acesta.”

A simţit atât situaţia deplorabilă a muncitorilor cât şi injustitiile economice, în mod direct, căutându-şi un loc de muncă în toată Franţa, în anii ’30, ani în care Alexis de Tocqueville se bucura de o notorietate crescândă în Statele Unite. Dispreţul faţă de autoritate s-a acutizat, ca şi în cazul lui Lenin, în momentul în care fratele său a fost ucis în urma unor abuzuri de putere ale autorităţilor.
În urma candidaturii pentru bursa Suard, Proudhon îşi va completa studiile la Paris, unde va urma să scrie lucrarea Ce este proprietatea?, pe care o va dedica membrilor Academiei din Besancon, adăugând în mod ironic că: “Dacă voi nimici pentru totdeauna proprietatea, întreaga glorie vă va reveni dumneavoastră, domnilor, căci o voi datora sprijinului şi inspiraţiei dumneavoastră.” Tot la Paris îi va întâlni pe Bakunin şi pe Marx, cel din urmă dedicându-i o lucrare intitulată Mizeria filosofiei ca replică la lucrarea sa Sistemul de contradicţii economice sau Filosofia mizeriei, replică ce va genera o serie de conflicte între cei doi.

În momentul în care monarhia lui Louis Phillipe fusese răsturnată, Proudhon era îngrijorat că revoluţia urma să fie realizată fără idealuri, el nefiind în totalitate de acord cu actele de violenţă din Februarie, Mai sau Iunie 1848, cu toate că “a portretizat într-o lumină favorabilă insurecţionarilor, injustiţiile sociale şi psihologice pe care aceştia au fost forţati să le îndure şi a argumentat că forţele reacţionare au fost în totalitate responsabile pentru apariţia unor asemenea evenimente tragice.” În Noiembrie 1848 a elaborat o serie de teze, în Journal du Peuple, care consolidau teoria sa mutualistă a autogestionării industriale.

Este ales membru în Adunarea Naţională, unde refuză să voteze adoptarea unei constituţii, din simplul motiv că este constituţie. În urma experienţei sale ca deputat, Proudhon afirmă că “cineva ar trebui să locuiască în acel spaţiu izolat care este denumit Adunarea Naţională pentru a realiza că oamenii care sunt cei mai ignoranţi cu privire la starea ţării sunt întotdeauna aceia care o reprezintă.” A încercat să creeze Banca Poporului, care avea menirea de a ajuta micii proprietari, oferindu-le credite cu dobânzi foarte mici, care asigurau doar funcţionarea băncii, însă acest lucru nu a fost posibil. Criticile sale la adresa “loviturii de stat” a lui Louis Napoleon din Decembrie 1848, care a candidat la alegerile prezidenţiale, au avut ca rezultat ridicarea imunităţii sale în Februarie 1849 şi, mai mult, condamnarea la 3 ani de închisoare şi plata unei amenzi de 3000 de franci. Cu toate acestea, regimul din închisoare nu a fost foarte aspru, având acces la cărţi, şi chiar având şi posibilitatea să se căsătorească. De asemenea, în perioada respectivă a scris Les Confessions d'un révolutionaire, Idee generale de la revolution şi pamfletul La Révolution sociale demontrée par le coup d'état du 2 décembre 1851.
Cu privire la schimbarea ordinii sociale, Proudhon nu era de acord cu ideea unei revoluţii care să transforme societatea într-o manieră foarte rapidă, considerând că “o revoluţie se desăvârşeşte timp de secole.” A declarat un dezacord puternic şi faţă de votul “democratic”, recomandând absenteismul.

Critica sistemului are în vedere şi pregătirea tinerilor muncitori, unispecializarea fiind catalogată defectuoasă, individul fiind lipsit de alternativa unei funcţii mai convenabile şi fiind obligat să-şi ruineze cei mai frumoşi ani din viaţă muncind pentru a-şi completa un soi de “stagiu de practică”, fără însă a obţine vreun beneficiu, nici măcar siguranţa unui loc de muncă. Imaginea situaţiei unui astfel de individ devine una aproape apocaliptică: “Se va căsători, iar cuplul proletar va aduce pe lume, pentru sistemul care ii devoreaza pe amandoi, câţiva avortoni, pe care acelaşi sistem îi va devora.” Ca remediu, el consideră că muncitorii ar trebui să fie însoţiţi de anumite cunoştinţe teoretice care să îi califice pentru meseriile respective, şi care ar trebui să conducă la naşterea unei adevărate culturi proletare.

Proudhon construieşte o serie de argumente care demonstrează că “această forţă imensă ce se naşte din asocierea şi coordonarea muncitorilor, din convergenţa şi simultaneitatea eforturilor, [capitalistul] n-a platit-o deloc.” El oferă un exemplu, în care doua sute de grenadieri au ridicat în câteva ore obeliscul de la Luxor, însă, cu siguranţă, un singur grenadier n-ar fi fost capabil să realizeze o asemenea construcţie, nici măcar în două sute de zile. Aşadar, “punerea în mişcare a celei mai modeste industrii necesită o conjugare a muncii şi a unor talente atât de diverse, încât un singur om nu ar fi de ajuns pentru a o îndeplini.” Munca salariaţilor nu este plătită într-un mod corect, capitalistul plătind de fapt un număr de ore înmulţit cu un număr de zile, însă nu plăteşte preţul produsului final al muncii proletarilor, contractul dintre angajaţi şi angajatori devenind astfel o nulitate, o înşelătorie, un fals.

Pentru Proudhon “a fi guvernat înseamnă a fi ţinut la vedere, inspectat spionat, dirijat, legiferat, reglementat, priponit, îndoctrinat, povăţuit, controlat, estimat, apreciat, cenzurat, comandat de către fiinţe care nu au nici blazon, nici ştiinţă şi nici virtute.” Din acest motiv, elaborează o critică severă împotriva proprietăţii capitaliste, considerând că proprietatea constituie o contra-putere în raport cu Statul. Astfel, dacă Statul este lipsit de proprietăţi, este lipsit de putere. Interpretarea nu trebuie făcută în aşa fel încât să transforme din primul anarhist declarat distrugătorul proprietăţii, el nevând această intenţie – care nu ar fi creat decât o altă formă de comunism. Intenţia sa a fost aceea de a demonstra că proprietatea nu poate fi justificată, iar din moment ce nu poate fi justificată se înrudeşte cu furtul, devine furt. “Nici munca, nici ocuparea şi nici legea nu pot crea proprietatea: ea este un efect lipsit de cauză.”

Societatea este înţeleasă ca fiind un dat natural, spre deosebire de forţa artificială a Statului, care tinde în permanenţă să anihileze orice manifestare a individului, limitându-l, reducându-l, integrându-l în masă. Astfel, “industria ce trebuie realizată sau munca de îndeplinit sau întreprinderea devin proprietatea comună, în indiviziune, a tuturor celor care participă la crearea ei.” Această proprietate colectivă asigură libertatea individului, prin faptul că acesta nu se supune niciunei autorităţi în cadrul îndeplinirii activităţii sale şi datorită faptului că prin deţinerea în comun a unor bunuri este contrabalansată puterea Statului.

Noua economie, economia mutualistă, se bazează pe principiul că indivizii nu vor mai fi obligaţi să lucreze pentru un patron, ci vor produce pe cont propriu şi vor împărţi în mod egal rezultatul muncii lor comune. Prin acest proces, individul nu mai este salariat, angajat, ci proprietar. Funcţiile din cadrul unor companii nu vor mai fi ocupate de patroni, ci vor fi exercitate pe rând de către muncitori. Iar cu privire la competenţele politice, sau de orice fel, ale muncitorilor, acestea sunt la fel de problematice ca şi cele ale burghezilor. Aşadar, revoluţia proudhoniană nu constă nici în insurecţii, nici în injustiţii, nici în utopii, ci în suprimarea sistemului proprietăţii capitaliste, care a transformat omul într-o maşinărie vulgară de profit.

Totuşi, natura umană, deşi este una socială, nu poate elimina situaţiile conflictuale. Individul este egoist, şi, în consecinţă, toate acţiunile sale vor fi influenţate de această caracteristică dominantă, culminând cu dorinţa de a pune stăpânire asupra celorlalţi. Pentru a fi evitate astfel de cazuri, omul a inventat “liderul” şi organizarea ierarhică, însă acestea nu au condus decât la exploatarea celor slabi de către cei puternici. Proudhon afirma că: “Guvernul a acţionat progresiv pentru a apăra societatea de sălbatici. Acum însă, nu mai există sălbatici, există doar muncitori pe care Guvernul îi tratează ca pe nişte sălbatici.” Sociabilitatea individului demonstrează că acesta este predispus către cooperare, nefiind o fiinţa solitară, şi, de asemenea, este o fiinţă care poate progresa. Iar progresul este în primul rând de natură morală şi intelectuală, dezvoltând astfel un individ care să fie capabil să acţioneze liber în cadrul unei societăţi libere, fără a dăuna celorlalţi. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care consideră că revoluţia are nevoie de o perioadă foarte îndelungată pentru fi îndeplinită, perioadă în care individul trebuie să se înalţe.

“Judecând după aparenţe, oamenii par să nu se poată dispensa de guvernare. Însă, dacă aşa s-au petrecut lucrurile până în zilele noastre, nimic nu dovedeşte că va fi mereu la fel.” Prin aceasta, critică şi “contractul social” al lui Rousseau, contract care nu este nimic mai mult decât o semnatură în alb, şi contract care a dat şansa democraţiei să se transforme în totalitarism, în numele abstractei delegări de suveranitate. Proudhon afirma că “trebuie spus că aceste condiţii fundamentale, indispensabile: libertatea absolută a contractantului, intervenţia lui directă, personală, semnătura sa acordată în cunoştinţă de cauză, sporirea libertăţii şi a bunăstării pe care el trebuie să o afle în contract, Rousseau nici nu le-a înţeles, nici nu le-a respectat.”

Cu privire la existenţa Statului, critica sa este una dintre cele mai agresive, dispunând în acelaşi timp de o argumentare explicită, şi nu doar de afirmaţii gratuite, cum se regăsesc din abundenţă în cazul lui Stirner. Eticheta de utopist a fost, de asemenea, un gest gratuit din partea celorlalţi revoluţionari, şi chiar din partea lui Marx. A considera că societatea poate funcţiona în lipsa unui guvernământ nu este o credinţă utopică, însă a considera că societatea poate funcţiona numai şi numai în cazul în care este administrată de un Guvern, aceasta nu este doar o credinţă utopică – întrucât nu Guvernul este cauza funcţionării societăţii, ci individul – ci şi una extrem de naivă, şi care şi-a dovedit periculozitatea în repetate rânduri.

Legile, fără de care Statul nu ar exista, sunt adoptate fără asentimentul individului, fără niciun acord din partea acestuia, chiar dacă acestea pot deveni mai degrabă nocive, decât utile. De fapt, afirma Proudhon, “Statul nu tratează deloc cu mine, el nu intră în niciun schimb reciproc; el mă jefuieşte. Unde este, deci, legătura, legătura de conştiinţă, de raţiune, de pasiune sau de interes care să mă oblige?” Această legiferare, care tinde să se ocupe de toate domeniile vieţii, atât publice cât şi private, ar fi putut fi redusă într-o manieră foarte simplistă la o regula mult mai naturală, conform căreia nimeni nu ar trebui să facă nimănui ceea ce nu-i place lui să-i fie făcut.

Aşadar, individul nu ar trebui să se încreadă în guvernare, care nu este nici garantul unei bune funcţionări societale, nici singurul mijloc prin care o comunitate poate fi organizată.

“A fi guvernat înseamnă a fi, la fiecare operaţiune, la fiecare tranzacţie, la fiecare mişcare notat, înregistrat, recenzat tarifat, timbrat, măsurat, cotat, cotizat, patentat, licenţiat, autorizat, admonestat, împiedicat, reformat, redresat, corectat.
Înseamnă a fi, sub pretextul utilităţii publice şi în numele interesului general, pus la contribuţie, exersat, jefuit, exploatat, monopolizat, delapidat, epuizat, mistificat, furat: mai apoi, la cea mai mică formă de rezistenţă, la prima reclamaţie, reprimat, amendat, defăimat, ofensat, hăituit, ocorat, doborât, dezarmat, legat fedeleş, aruncat în închisoare, împuşcat, mitraliat, judecat, condamnat, deportat, sacrificat, vândut, trădat şi, pentru a pune capac la toate astea, jucat pe degete, tras pe sfoara, insultat, dezonorat. Iată guvernarea, iată justiţia ei, iată-i morala! Şi să mai spui că avem printre noi democraţi care pretind că guvernarea are şi lucruri bune, socialişti care susţin în numele Libertăţii, Egalităţii şi Fraternităţii această mârsăvie..."

MIHAIL BAKUNIN (1814-1876) – Anarhismul social revoluţionar

Mihail Bakunin s-a născut în 1814, în departamentul Tver, lângă Moscova, într-o familie de nobili. Intră la şcoala de artilerie din Sankt-Petersburg, însă ia decizia de a abandona cariera militară, pentru a urma cursurile universităţii din Moscova. Aici frecventează cercurile de intelectuali, unde este influenţat de idealismul german, şi mai ales de Nikolai Stankevici, mai târziu declarându-se hegelian. În 1840 vizitează Berlinul şi Dresda, unde îşi va consolida principiile hegeliene şi va adopta concepţiile revoluţionare, iar în 1844 ajunge în Paris, unde va deveni un foarte bun apropiat şi discipol al anarhistului Pierre-Joseph Proudhon.
Ca urmare a unor discursuri considerate a fi “radicale” şi a legăturilor sale cu cercurile comuniste şi anarhiste, Bakunin a fost expulzat din Franţa, fiind acuzat că ar fi un spion al guvernului rus. În momentul izbucnirii revoluţiei, în februarie 1848, se afla în Belgia, având astfel posibilitatea de a se întoarce la Paris în doar câteva zile. Vedea în revoluţionari “oameni simpli, fără cultură, care au valorat şi vor valora întotdeauna de o mie de ori mai mult decât conducătorii lor.” De asemenea, declara într-un articol din La Reforme că: “Oamenii practici ai vechiului regim au devenit astăzi utopişti, iar utopia de ieri constituie astăzi singurul lucru posibil, rezonabil, practicabil.”

“Bakunin era în largul său – visul său revoluţionar era realizat, şi era capabil acum să-şi canalizeze toată energia în orchestrarea căderii Statului burghez. În sfârşit, această cădere nu a mai fost doar un plan strategic desenat pe o hârtie, ci străzi pline de acţiuni sângeroase. În timp ce lupta alături de Garda Naţională a Muncitorilor, exemplul său inspirant l-a făcut pe prefectul poliţiei să declare: Ce om! Făcea minuni în prima zi a revoluţiei, însă chiar din dimineaţa celei de-a doua zile, îţi venea să-l împuşti!” Astfel, simţindu-se ameninţat de influenţa şi victoria unei revoluţii bakuniene, Caussidiere [Prefectul Politiei] i-a facilitat plecarea către Berlin, unde abia începuse revoluţia.

În iunie 1848, participa la Congresul Slav de la Praga, în speranţa că va declanşa acţiuni revoluţionare, însă nu a fost aprobat de participanţi. Cu toate acestea, participă la o insurecţie pregătită de câţiva studenţi cehi, dar care va fi înnabuşită. Acuzaţiile de spionaj continuă să-l urmărească, distanţându-l astfel de Marx şi Engels.

După revoltele din mai 1849 din Dresda, la care a participat alături de Richard Wagner, Bakunin este arestat în urma intervenţiei trupelor prusace, încarcerat şi condamnat la moarte, însă este extrădat şi condamnat la închisoare pe viaţă, iar apoi deportat în Siberia. În exilul său, revoluţionarul se căsătoreşte iar câtiva ani mai târziu reuşeşte să evadeze prin Japonia, apoi San Francisco, ajungând în decembrie 1861 la Londra. În 1864 i se propune să intre în Asociaţia Internaţională a Muncitorilor, în cadrul căreia va exercita puternice influenţe, mai ales în urma constituirii Alianţei Internaţionale a Democraţiei Socialiste, care se va afilia Internaţionalei. După ce ia parte la tentativele de revoltă de la Lyon din 1870, participă în 1872 la Haga, la Congresul Internaţionalei unde are lor sciziunea dintre “autoritari” şi “antiautoritari”. Bakunin va fi exclus din cadrul asociaţiei în urma unor acuzaţii de escrocherie şi intimidare, cauzate de relaţiile sale cu revoluţionarul rus Neceaev, considerat a fi precursorul terorismului.

În prefaţa lucrării sale “Dumnezeu şi Statul”, Carlo Cafiero şi Elise Reclus scriau: “În Rusia printre studenţi, în Germania printre insurgenţii din Dresden, în Siberia printre fraţii săi în exil, în America, în Anglia, în Franţa, în Elveţia, în Italia printre toţi oamenii hotărâţi, influenţa sa directă a fost considerabilă. Originalitatea ideilor sale, imagistica şi vehemenţa elocvenţei sale, neobositul său zel propagandistic, alături de maiestuozitatea naturală a personalităţii sale şi de puternica sa vitalitate, i-au dat acces lui Bakunin către toate grupurile revoluţionarilor socialişti, iar eforturile sale au lăsat urme adânci peste tot, chiar şi asupra acelora care, după ce l-au primit, l-au înşelat din cauza unor diferenţe de principii sau de mijloace.”

Revoluţionarul rus respinge orice formă de individualism, anarhismul său fiind astfel unul de natură comunistă. Societatea şi libertatea sunt două noţiuni care nu trebuie să fie separate, iar libertatea individuală depinde de libertatea colectivă. Pentru a exista, libertatea trebuie să fie recunoscută, iar aceasta nu poate fi recunoscută decât de către indivizi, la rândul lor, liberi. Bakunin afirma că “libertatea fiecăruia este realizabilă doar prin egalitatea tuturor. Realizarea libertăţii prin egalitate este, atât la nivel empiric cât şi la nivel teoretic, realizarea justiţiei.” În final, adevărata libertate este realizată odată cu abolirea Statului, prin “refuzul absolut al oricărei autorităţi, incluzând cu acelea care sacrifică libertatea pentru bunăstarea Statului.”

Societatea nu ar trebui organizată într-o manieră ierarhică, de sus în jos, ci invers, de jos în sus, prin alianţa tuturor asociaţiilor de muncitori, care vor constitui mai întâi comune, apoi teritorii mai largi, culminând cu înfăptuirea unei federaţii globale. După cum susţine, “poporul nu poate fi liber şi fericit decât dacă este organizat de la bază, prin intermediul propriilor sale asociaţii, autonome şi întru totul libere, el fiind capabil să-şi creeze viaţa proprie fără să fie supervizat de vreun tutore.”

El nu este de acord cu instaurarea unei dictaturi proletare universale, respingând orice formă de Stat, şi acceptând doar libera asociere a indivizilor, care, văzând inutilitatea Guvernului, vor conştientiza că se pot administra în lipsa acestuia, renunţând astfel şi la posibilitatea apariţiei unor noi metode de exploatare. Viaţa în societate reprezintă într-adevăr o necesitate, însă existenţa Statului nu reprezintă decât o altă “ficţiune metafizică”.

Vechea critică la adresa anarhismului, cu privire la inevitabilitatea unui război al tuturor împotriva tuturor în cazul eliminării legilor şi al instituţiilor, este reinterpretată şi respinsă de Mihail Bakunin. El considera că adoptarea unui astfel de argument este cauza inversării datelor problemei. Starea conflictuală generalizată nu este produsă de societatea liberă, ci tocmai de prezenţa Statului. Iar o altă eroare ar fi reprezentată de credinţa că această instituţie supremă are rolul unui arbitru, creând legi “corecte”, şi efectuând un control “imparţial” asupra indivizilor, pentru a le corecta natura lor funciarmente rea.

“Existenţa Statului nu a fost câtuşi de puţin determinată de vreun antagonism natural sau social, care să-i fi ridicat pe oameni unii împotriva celorlalţi. Dimpotrivă, existenţa Statului stă la originea acestui antagonism, considerat în mod eronat a fi originar. Căci dacă oamenii s-au luptat dintotdeauna între ei, a fost pentru că Statul a sacrificat în mod constant interesele majorităţii în folosul unei minorităţi privilegiate. Ca instrument de clasă, el a provocat această luptă de clasă, consacrând şi organizând injustiţia.”

Dispariţia acestui instrument de clasă, se produce prin intermediul revoluţiei, al războiului civil. Pasiunea pentru distrugere este văzută ca fiind, în acelaşi timp, pasiunea pentru creaţie, revoluţionarul rus fiind adeptul unor organizaţii revoluţionare care să faciliteze revoltele muncitoreşti, al insurecţiilor şi al sabotajului. Cu toate acestea, când era întrebat asupra viitoarelor forme ale guvernării, Bakunin refuză să elaboreze o serie întreagă de argumente care să fie convingătoare ăi care puteau fi demontate, utilizând, în schimb, o manieră mult mai subtilă de a-şi provoca partenerii de discuţie, afirmând că: “Misiunea noastră este să distrugem şi nu să construim; alţii mai buni ca noi, mai inteligenţi şi mai proaspeţi, vor fi cei care vor construi.”