Pierre-Joseph Proudhon s-a născut în 1809, la periferia Besancon-ului, într-o familie de meşteşugari. Originile rurale l-au influenţat în mod deosebit, mai ales în ceea ce priveşte critica pe care o aduce civilizaţiei industriale incipiente, iar primul contact cu religia i-a adus şi prima îndoială, fiind capabil să observe profunda incompatibilitate între “viaţa naturală” şi “viaţa divină”. Nedispunând de îndeajuns de multe resurse financiare nu s-a putut prezenta la examenul de bacalaureat, însă lucrând ca ucenic tipograf şi corector a avut ocazia să intre în contact cu foarte multe cărţi, deprinzând astfel numeroase cunoştinţe de latină, ebraică, filosofie şi politică.
Spre mijlocul secolului se face foarte vizibil, “regăsindu-se printre inventatorii socialismului, alături de Marx, Bakunin, Blanqui, Blanc, Herzen, Lassale, Engels. Dintre aceştia, Proudhon a avut cel mai puternic efect asupra mişcărilor muncitoreşti din secolul al XIX-lea, ideile sale influenţând pe unii dintre cei mai notabili viitori anarhişti, incluzându-i astfel pe Tolstoi şi Bakunin, ambii cunoscându-l personal pe acesta.”
A simţit atât situaţia deplorabilă a muncitorilor cât şi injustitiile economice, în mod direct, căutându-şi un loc de muncă în toată Franţa, în anii ’30, ani în care Alexis de Tocqueville se bucura de o notorietate crescândă în Statele Unite. Dispreţul faţă de autoritate s-a acutizat, ca şi în cazul lui Lenin, în momentul în care fratele său a fost ucis în urma unor abuzuri de putere ale autorităţilor.
În urma candidaturii pentru bursa Suard, Proudhon îşi va completa studiile la Paris, unde va urma să scrie lucrarea Ce este proprietatea?, pe care o va dedica membrilor Academiei din Besancon, adăugând în mod ironic că: “Dacă voi nimici pentru totdeauna proprietatea, întreaga glorie vă va reveni dumneavoastră, domnilor, căci o voi datora sprijinului şi inspiraţiei dumneavoastră.” Tot la Paris îi va întâlni pe Bakunin şi pe Marx, cel din urmă dedicându-i o lucrare intitulată Mizeria filosofiei ca replică la lucrarea sa Sistemul de contradicţii economice sau Filosofia mizeriei, replică ce va genera o serie de conflicte între cei doi.
În momentul în care monarhia lui Louis Phillipe fusese răsturnată, Proudhon era îngrijorat că revoluţia urma să fie realizată fără idealuri, el nefiind în totalitate de acord cu actele de violenţă din Februarie, Mai sau Iunie 1848, cu toate că “a portretizat într-o lumină favorabilă insurecţionarilor, injustiţiile sociale şi psihologice pe care aceştia au fost forţati să le îndure şi a argumentat că forţele reacţionare au fost în totalitate responsabile pentru apariţia unor asemenea evenimente tragice.” În Noiembrie 1848 a elaborat o serie de teze, în Journal du Peuple, care consolidau teoria sa mutualistă a autogestionării industriale.
Este ales membru în Adunarea Naţională, unde refuză să voteze adoptarea unei constituţii, din simplul motiv că este constituţie. În urma experienţei sale ca deputat, Proudhon afirmă că “cineva ar trebui să locuiască în acel spaţiu izolat care este denumit Adunarea Naţională pentru a realiza că oamenii care sunt cei mai ignoranţi cu privire la starea ţării sunt întotdeauna aceia care o reprezintă.” A încercat să creeze Banca Poporului, care avea menirea de a ajuta micii proprietari, oferindu-le credite cu dobânzi foarte mici, care asigurau doar funcţionarea băncii, însă acest lucru nu a fost posibil. Criticile sale la adresa “loviturii de stat” a lui Louis Napoleon din Decembrie 1848, care a candidat la alegerile prezidenţiale, au avut ca rezultat ridicarea imunităţii sale în Februarie 1849 şi, mai mult, condamnarea la 3 ani de închisoare şi plata unei amenzi de 3000 de franci. Cu toate acestea, regimul din închisoare nu a fost foarte aspru, având acces la cărţi, şi chiar având şi posibilitatea să se căsătorească. De asemenea, în perioada respectivă a scris Les Confessions d'un révolutionaire, Idee generale de la revolution şi pamfletul La Révolution sociale demontrée par le coup d'état du 2 décembre 1851.
Cu privire la schimbarea ordinii sociale, Proudhon nu era de acord cu ideea unei revoluţii care să transforme societatea într-o manieră foarte rapidă, considerând că “o revoluţie se desăvârşeşte timp de secole.” A declarat un dezacord puternic şi faţă de votul “democratic”, recomandând absenteismul.
Critica sistemului are în vedere şi pregătirea tinerilor muncitori, unispecializarea fiind catalogată defectuoasă, individul fiind lipsit de alternativa unei funcţii mai convenabile şi fiind obligat să-şi ruineze cei mai frumoşi ani din viaţă muncind pentru a-şi completa un soi de “stagiu de practică”, fără însă a obţine vreun beneficiu, nici măcar siguranţa unui loc de muncă. Imaginea situaţiei unui astfel de individ devine una aproape apocaliptică: “Se va căsători, iar cuplul proletar va aduce pe lume, pentru sistemul care ii devoreaza pe amandoi, câţiva avortoni, pe care acelaşi sistem îi va devora.” Ca remediu, el consideră că muncitorii ar trebui să fie însoţiţi de anumite cunoştinţe teoretice care să îi califice pentru meseriile respective, şi care ar trebui să conducă la naşterea unei adevărate culturi proletare.
Proudhon construieşte o serie de argumente care demonstrează că “această forţă imensă ce se naşte din asocierea şi coordonarea muncitorilor, din convergenţa şi simultaneitatea eforturilor, [capitalistul] n-a platit-o deloc.” El oferă un exemplu, în care doua sute de grenadieri au ridicat în câteva ore obeliscul de la Luxor, însă, cu siguranţă, un singur grenadier n-ar fi fost capabil să realizeze o asemenea construcţie, nici măcar în două sute de zile. Aşadar, “punerea în mişcare a celei mai modeste industrii necesită o conjugare a muncii şi a unor talente atât de diverse, încât un singur om nu ar fi de ajuns pentru a o îndeplini.” Munca salariaţilor nu este plătită într-un mod corect, capitalistul plătind de fapt un număr de ore înmulţit cu un număr de zile, însă nu plăteşte preţul produsului final al muncii proletarilor, contractul dintre angajaţi şi angajatori devenind astfel o nulitate, o înşelătorie, un fals.
Pentru Proudhon “a fi guvernat înseamnă a fi ţinut la vedere, inspectat spionat, dirijat, legiferat, reglementat, priponit, îndoctrinat, povăţuit, controlat, estimat, apreciat, cenzurat, comandat de către fiinţe care nu au nici blazon, nici ştiinţă şi nici virtute.” Din acest motiv, elaborează o critică severă împotriva proprietăţii capitaliste, considerând că proprietatea constituie o contra-putere în raport cu Statul. Astfel, dacă Statul este lipsit de proprietăţi, este lipsit de putere. Interpretarea nu trebuie făcută în aşa fel încât să transforme din primul anarhist declarat distrugătorul proprietăţii, el nevând această intenţie – care nu ar fi creat decât o altă formă de comunism. Intenţia sa a fost aceea de a demonstra că proprietatea nu poate fi justificată, iar din moment ce nu poate fi justificată se înrudeşte cu furtul, devine furt. “Nici munca, nici ocuparea şi nici legea nu pot crea proprietatea: ea este un efect lipsit de cauză.”
Societatea este înţeleasă ca fiind un dat natural, spre deosebire de forţa artificială a Statului, care tinde în permanenţă să anihileze orice manifestare a individului, limitându-l, reducându-l, integrându-l în masă. Astfel, “industria ce trebuie realizată sau munca de îndeplinit sau întreprinderea devin proprietatea comună, în indiviziune, a tuturor celor care participă la crearea ei.” Această proprietate colectivă asigură libertatea individului, prin faptul că acesta nu se supune niciunei autorităţi în cadrul îndeplinirii activităţii sale şi datorită faptului că prin deţinerea în comun a unor bunuri este contrabalansată puterea Statului.
Noua economie, economia mutualistă, se bazează pe principiul că indivizii nu vor mai fi obligaţi să lucreze pentru un patron, ci vor produce pe cont propriu şi vor împărţi în mod egal rezultatul muncii lor comune. Prin acest proces, individul nu mai este salariat, angajat, ci proprietar. Funcţiile din cadrul unor companii nu vor mai fi ocupate de patroni, ci vor fi exercitate pe rând de către muncitori. Iar cu privire la competenţele politice, sau de orice fel, ale muncitorilor, acestea sunt la fel de problematice ca şi cele ale burghezilor. Aşadar, revoluţia proudhoniană nu constă nici în insurecţii, nici în injustiţii, nici în utopii, ci în suprimarea sistemului proprietăţii capitaliste, care a transformat omul într-o maşinărie vulgară de profit.
Totuşi, natura umană, deşi este una socială, nu poate elimina situaţiile conflictuale. Individul este egoist, şi, în consecinţă, toate acţiunile sale vor fi influenţate de această caracteristică dominantă, culminând cu dorinţa de a pune stăpânire asupra celorlalţi. Pentru a fi evitate astfel de cazuri, omul a inventat “liderul” şi organizarea ierarhică, însă acestea nu au condus decât la exploatarea celor slabi de către cei puternici. Proudhon afirma că: “Guvernul a acţionat progresiv pentru a apăra societatea de sălbatici. Acum însă, nu mai există sălbatici, există doar muncitori pe care Guvernul îi tratează ca pe nişte sălbatici.” Sociabilitatea individului demonstrează că acesta este predispus către cooperare, nefiind o fiinţa solitară, şi, de asemenea, este o fiinţă care poate progresa. Iar progresul este în primul rând de natură morală şi intelectuală, dezvoltând astfel un individ care să fie capabil să acţioneze liber în cadrul unei societăţi libere, fără a dăuna celorlalţi. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care consideră că revoluţia are nevoie de o perioadă foarte îndelungată pentru fi îndeplinită, perioadă în care individul trebuie să se înalţe.
“Judecând după aparenţe, oamenii par să nu se poată dispensa de guvernare. Însă, dacă aşa s-au petrecut lucrurile până în zilele noastre, nimic nu dovedeşte că va fi mereu la fel.” Prin aceasta, critică şi “contractul social” al lui Rousseau, contract care nu este nimic mai mult decât o semnatură în alb, şi contract care a dat şansa democraţiei să se transforme în totalitarism, în numele abstractei delegări de suveranitate. Proudhon afirma că “trebuie spus că aceste condiţii fundamentale, indispensabile: libertatea absolută a contractantului, intervenţia lui directă, personală, semnătura sa acordată în cunoştinţă de cauză, sporirea libertăţii şi a bunăstării pe care el trebuie să o afle în contract, Rousseau nici nu le-a înţeles, nici nu le-a respectat.”
Cu privire la existenţa Statului, critica sa este una dintre cele mai agresive, dispunând în acelaşi timp de o argumentare explicită, şi nu doar de afirmaţii gratuite, cum se regăsesc din abundenţă în cazul lui Stirner. Eticheta de utopist a fost, de asemenea, un gest gratuit din partea celorlalţi revoluţionari, şi chiar din partea lui Marx. A considera că societatea poate funcţiona în lipsa unui guvernământ nu este o credinţă utopică, însă a considera că societatea poate funcţiona numai şi numai în cazul în care este administrată de un Guvern, aceasta nu este doar o credinţă utopică – întrucât nu Guvernul este cauza funcţionării societăţii, ci individul – ci şi una extrem de naivă, şi care şi-a dovedit periculozitatea în repetate rânduri.
Legile, fără de care Statul nu ar exista, sunt adoptate fără asentimentul individului, fără niciun acord din partea acestuia, chiar dacă acestea pot deveni mai degrabă nocive, decât utile. De fapt, afirma Proudhon, “Statul nu tratează deloc cu mine, el nu intră în niciun schimb reciproc; el mă jefuieşte. Unde este, deci, legătura, legătura de conştiinţă, de raţiune, de pasiune sau de interes care să mă oblige?” Această legiferare, care tinde să se ocupe de toate domeniile vieţii, atât publice cât şi private, ar fi putut fi redusă într-o manieră foarte simplistă la o regula mult mai naturală, conform căreia nimeni nu ar trebui să facă nimănui ceea ce nu-i place lui să-i fie făcut.
Aşadar, individul nu ar trebui să se încreadă în guvernare, care nu este nici garantul unei bune funcţionări societale, nici singurul mijloc prin care o comunitate poate fi organizată.
“A fi guvernat înseamnă a fi, la fiecare operaţiune, la fiecare tranzacţie, la fiecare mişcare notat, înregistrat, recenzat tarifat, timbrat, măsurat, cotat, cotizat, patentat, licenţiat, autorizat, admonestat, împiedicat, reformat, redresat, corectat.
Înseamnă a fi, sub pretextul utilităţii publice şi în numele interesului general, pus la contribuţie, exersat, jefuit, exploatat, monopolizat, delapidat, epuizat, mistificat, furat: mai apoi, la cea mai mică formă de rezistenţă, la prima reclamaţie, reprimat, amendat, defăimat, ofensat, hăituit, ocorat, doborât, dezarmat, legat fedeleş, aruncat în închisoare, împuşcat, mitraliat, judecat, condamnat, deportat, sacrificat, vândut, trădat şi, pentru a pune capac la toate astea, jucat pe degete, tras pe sfoara, insultat, dezonorat. Iată guvernarea, iată justiţia ei, iată-i morala! Şi să mai spui că avem printre noi democraţi care pretind că guvernarea are şi lucruri bune, socialişti care susţin în numele Libertăţii, Egalităţii şi Fraternităţii această mârsăvie..."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu