INCEPUTURILE ANARHISMULUI

Ignoranţa, neştiinţa sau de fapt, dorinţa de conservare a puterii, de asigurare a continuităţii şi stabilităţii acesteia şi de facilitare a augmentării ei, a condus la atribuirea unor valori negative, valori aproape “axiomatice”, unor ideologii care par să ameninţe status-quo-ul.

Continuând această idee, o critică poate fi adusă şi organizării spectrului politic în funcţie de criteriul dreapta-stânga. Astfel, clasificarea unor ideologii ca fiind extremiste este nu doar de natură populistă ci conţine şi un important factor psihologic care nelinişteşte pe adepţii mai puţin pregătiţi din punct de vedere ideologic prin tocmai această “marginalizare” în plan teoretic. Natura populistă a acestei clasificări este compatibilă cu principiile generale, predominante la nivelul întregii societăţi, despre temperare, moderare, “cale de mijloc”, indivizii având tendinţa de a cataloga drept înţeleaptă o decizie “obiectivă”, o decizie care a fost luată în urma unor analize care au vizat toate posibilităţile de rezolvare a problemei, dar mai ales cazurile extreme, care expun foarte bine riscurile şi responsabilităţile. Astfel, este diminuat eventualul “teren fertil” care ar fi fost favorabil întreţinerii unor indivizi cu “orientări extremiste”.

Centrul, ca şi concept independent de domeniul politic, a fost dintotdeauna asociat cu factori care ţin de o anumită importanţă, cu factori ce îl transformă într-un loc spre care tinde majoritatea, un loc care trebuie apărat, un loc pentru şi în care se sacrifică. Iar în acest caz am în vedere centrul organizărilor de orice fel, centre culturale, religioase, militare, administrative, politice. Astfel, ceea ce este considerat în clipa de faţă ca fiind centrul spectrului politic capătă involuntar, sau mai degrabă voluntar, o parte dintre aceste atribute care sunt dezirabile pentru mase foarte largi de indivizi. Inevitabil, ceea ce se regăseşte la extremele esichierului politic capătă etichete care descriu marginalizarea, marginalitatea, periferia, subsolul, pingeaua, canalul de scurgeri, groapa de gunoi.

Efectele unor astfel de acţiuni, populiste, propagandiste, adevărate acte de dezinformare, s-au răsfrânt şi asupra anarhismului. Este contrar naturii Statului, a Guvernului, de a promova principiile anarhiste şi de a clarifica toate situaţiile ce au fost catalogate ca fiind “atentate teroriste”. Un Stat care ar promova teoriile anarhiste, în aceeaşi măsură în care ar promova teoriile capitaliste sau birocratice, nu ar face decât să-şi submineze singur autoritatea. Iar puterea nu vrea decât putere şi nu poate tolera o altă formă de putere care i s-ar putea opune.

Este evident astfel, că orice Stat încearcă să dezinformeze cu privire la teoriile anarhiste, încearcă să distragă atenţia de la astfel de principii şi chiar să le cenzureze într-o manieră foarte subtilă. Un exemplu, foarte elocvent pentru acest caz, este încurajarea indivizilor, folosindu-se de media şi universităţi, de a-şi îndrepta atenţia spre anumite domenii care întretin Statul: politica – dar politica de sub umbrela parlamentarismului, economia – dar economia de tip capitalist. O altă măsură adoptată este încurajarea indivizilor de a avea o singură specialitate, dupa principiul oikeiopragiei conform căruia fiecare ar trebui să facă un singur lucru, şi anume pe acela la care se pricepe cel mai bine. Cu siguranţă, un astfel de principiu este foarte util societăţii, însă poate deveni foarte nociv individului în cadrul Statului, căci astfel este întreţinută ignoranţa - ignoranţa ştiinţifică, instituţionalizată. Individul este interesat doar de domeniul în care activează, fiind într-un mediu în care este în permanenţă presat de concurenţă.

Anarhismul a fost descris doar în termeni peiorativi şi asociat terorii şi violenţei, având o “accepţie negativă, ca sinonim al haosului, dezordinii sau vidului de putere, aşa cum demonstrează articolul Anarhie din imensul Vocabulaire de la Philosophie de Andre Lalande” până în momentul în care Pierre Joseph Proudhon a făcut precizări foarte clare cu privire la acest termen, el fiind primul care s-a proclamat anarhist. Cu toate acestea, deşi literatura anarhistă este foarte vastă, opinia generala asupra acestei doctrine a rămas în mare parte neschimbată, fiind deseori asociată cu terorismul, cu vandalismul, iar în cel mai bun caz fiind asociată cu o utopie.

În schimb, anarhismul este “o doctrină care vizează eliberarea indivizilor de sub dominaţia politică şi exploatarea economică, prin încurajarea acţiunii directe sau non-guvernamentale” , anarhismul este “arta de a te autoeduca şi de a-i educa în măsură suficientă pe ceilalţi, astfel încât oamenii să devină capabili să se guverneze singuri” , anarhismul “nu constituie o aberaţie decât pentru cel care refuză să înţeleagă că uneori nu există altă ieşire decât îndeplinirea unui vis” , iar dacă “anarhia este un rău teribil, despotismul este, însă, unul şi mai mare. Anarhia a ucis sute de oameni, despotismul a sacrificat milioane şi milioane de vieţi şi prin asta n-a făcut decât să perpetueze ignoranţa, viciul, mizeria.” Despotismul nu poate face referire doar la monarhia absolută, ci trebuie analizat conform viziunii lui Max Stirner care afirma că “orice stat este despotic.”
“Miezul anarhismului rezidă în doctrina că societatea poate şi trebuie să fie organizată fără autoritatea coercitivă a statului” iar termenul de anarhie provine din limba greacă veche, din an-archos, şi înseamnă fără stăpâni. Anarhiştii consideră statul în sine ca fiind duşmanul esenţial, “nu numai pentru că fiecare stat îşi supraveghează foarte atent, şi uneori punitiv, disidenţii săi, dar mai ales pentru că fiecare stat protejează privilegiile celor puternici.”

Deşi Statul acceptă maniera apocaliptică hobbesiană a stării naturale a indivizilor, de război al tuturor împotriva tuturor, anarhismul consideră că tocmai această stare belicoasă este creată şi întreţinută de stat, indivizii în stare naturală fiind capabili să-şi creeze condiţii paşnice şi productive. De asemenea, starea de război a fost promovată doar de stat, sacrificând mase întregi pentru protecţia unor minorităţi privilegiate, toate acestea petrecându-se sub drapelul patriotismului, înălţat, elogiat, divinizat, în condiţiile în care patriotismul, şi mai apoi naţionalismul, nu s-a dovedit a fi decât o apologie a morţii. Există însă curente anarhiste diferite, dar toate acceptă în general aceleaşi teme şi principii, toate refuză autoritatea statală şi doresc realizarea unei societăţi fără guvernământ, însă ceea ce le deosebeşte sunt mijloacele prin care această societate ajunge să fie creată şi chiar modul de organizare al unei astfel de societăţi.

Anarhismul nu este doar un curent politic, nu este o simplă ideologie, şi nici nu trebuie analizat strict în termeni politici, ci se vrea a fi mai mult de atât: artă şi filosofie socială în acelaşi timp, ideologie politică şi doctrină economică, susţinător al ecologismului şi al veganismului, al antimilitarismului şi al antiglobalizării. Anarhismul este un alt mod de viaţă, un alt mod de a acţiona şi de a interpreta realitatea.
Rădăcinile anarhismului pot fi căutate mai departe de declaraţia lui Proudhon, mai departe de modernitate sau de Evul Mediu. Acestea se regăsesc şi în filosofia antichităţii greceşti, dar au apărut pentru prima dată în China antică prin intermediul budhismului şi taoismului şi mai apoi în Japonia. “Kotuku Shusui a afirmat că dintotdeauna au existat anarhişti în viaţa japoneză, aceştia derivând atât din buddhism cât şi din taoism. El a fost unul dintre cei 12 anarhişti executaţi în 1911, sub acuzaţia de complot împotriva împăratului Meiji.”
Astfel, o alegorie taoistă analizează starea naturală a cailor, care, trăind în libertate, se hrănesc singuri, îşi ating gâturile între ei atunci când sunt fericiţi, iar când sunt într-o stare nervoasă se întorc cu spatele unii la alţii şi se lovesc cu copitele. Însă, doar atât de departe ajung manifestările lor în starea naturală. În schimb, fiind bătuţi şi închişi, acoperiţi cu armuri de metal peste cap, învaţă să adopte priviri pline de ură, să nu-şi mai folosească gâturile în semn de bună dispoziţie ci pentru a-şi înfige dinţii cu forţa, producând muşcături grave oricărei fiinţe care i se opune, şi învaţă la rândul lor să reziste acestor feluri de atacuri, perfecţionându-şi, în timp, o tehnică de luptă. În acest mod, natura lor este denaturată, degradată, coruptă. “Acelaşi lucru poate fi spus şi în cazul oamenilor. Conducătorii, dominanţi şi intermediari, sunt cei care distrug armonia şi echilibrul natural. Anarhiştii consideră că cea mai bună cale prin care putem evolua este să lăsăm legile naturale să-şi urmeze cursul.”

Deşi anarhismul modern a ajuns în China abia la începutul secolului XX, introdus de grupurile de intelectuali care au studiat în Europa, sau de grupurile de studenţi japonezi, principiile libertare ale egalităţii sociale şi ale “comunismului agricol” existau aici încă din antichitate. De asemenea, unul dintre cele 4 mari romane clasice ale literaturii chineze, Osândiţii Mlaştinilor scrisă de Shi Naian şi Luo Guanzhong – carte “de căpătâi” în China secolului XIV – are ca temă de bază încurajarea iniţiativei individuale şi chemarea maselor la luptă împotriva oricărui guvernământ corupt.

Primul “manifest anarhist” poate fi considerat cartea lui Lao Tse “Tao Te King” în care este iniţiată ideea refuzului jocului puterii: “desăvârşitul nu silniceşte, nu e ispitit de putere, se fereşte de strălucirea ei.” Premisele autoguvernării sunt deasemenea vizibile: “Eu respect ne-săvârşirea şi poporul se conduce, de la sine, întru belşug/ Eu îndrăgesc şi păstrez pacea şi poporul devine de la sine cinstit şi necârtitor.” “În splendida poezie din Tao Te King există o critică socială foarte întemeiată […] o critică ascuţită a birocraţiei, a militarismului, a naturii comerciale şi a ordinii feudale.”

În antichitatea grecească, “autonomia individuală, a-ţi fi suficient ţie însuţi, sunt adevăratele valori care trebuiau căutate şi promovate.” Antistene, discipol al lui Socrate şi întemeietor al cinismului, critica toate convenţiile sociale, “legile cetăţii” şi oamenii de stat. Discipolul său, Diogene, s-a opus mai puternic invenţiilor sociale, alegându-şi un mod de viaţă diferit, care nu se supunea niciunei legi ale polis-ului, adoptând şi perfecţionând sarcasmul şi ironia. Stoicii sunt deasemenea influenţaţi de principiile cinismului, şi vor promova “opţiunea pentru o viaţă conformă cu natura şi contradicţia dintre Natura şi legile Cetăţii, detaşarea de bunurile lumeşti, şi se vor proclama, în cele din urmă, cetăţeni ai lumii.”

În Europa medievală nu există concepţia actuală despre Stat, statul confundându-se cu Biserica. Astfel, până când politicul s-a distanţat de clericalism, antiautoritarismul a luat forma ereziei. Norman Cohn îi regăseşte printre ereticii Evului Mediu pe precursorii lui Bakunin şi Nietzsche: “adepţii Spiritului Liber, au fost singurii la care exista, ca parte integrantă a doctrinei lor de emancipare totală, o teorie socială profund revoluţionară.” Aceşti eretici refuzau să accepte orice constrângere sau limitare a libertăţii lor, o altă formă de nesupunere fiind reinterpretarea Noului Testament, astfel încât Biserica era lipsită de orice formă de autoritate.

Erezia Amoricienilor se constituie ca fiind o grupare anarhică medievală ce interpreta într-o manieră panteistă învăţăturile biblice. Ei “susţineau că, întrucât omul este în Dumnezeu, Dumnezeu este cel care făptuieşte totul şi nu omul.” În acest mod, actele imorale de care au fost acuzaţi au căpătat o legitimitate divină.
O altă mişcare eretică foarte importantă care s-a manifestat în secolul al X-lea pe teritoriul Bulgariei este cunoscută sub numele de bogomilism. Bogomilii promovau sărăcia, deţinerea de bunuri în comun, şi adoptau întotdeauna o atitudine de nesupunere faţă de autorităţi. Bogomilii “îi arată cu degetul pe cei avuţi şi au oroare de ţar, îi batjocoresc pe superiori, îi condamnă pe nobili şi îi opresc pe toţi sclavii de la a arăta supunere stăpânilor lor.”

Goliarzii au contestat de asemenea autoritatea clericală şi ierarhia, criticând toate formele instituţionalizate ale Bisericii. O bună parte dintre aceştia erau foşti clerici şi aveau o cultură generală bogată, însă, datorită acţiunilor lor ce aveau un profund caracter decadent, au fost catalogaţi ca fiind mai degrabă libertini decât libertari.

Anabaptismul a fost mişcarea cu cea mai mare amploare din Evul Mediu şi care a promovat argumentele ce susţineau revolta ţăranilor împotriva nobililor. Natura umană era considerată a fi una bună, din punct de vedere moral, în timp ce Biserica şi Statul văd în natura umană starea coruptă, malefică, înjositoare ca fiind cea care este dominantă. O descriere a naturii umane în aceşti termeni nu face decât să legitimeze atât autoritatea statală cât şi autoritatea religioasă, acestea două atribuindu-şi astfel rolul de disciplinare a poporului. Comunismul avant la lettre a fost deasemenea practicat, încercându-se confiscarea averilor celor mai bogaţi pentru a le distribui colectivităţii. Toleranţa, solidaritatea şi pacifismul erau trăsăturile caracteristice ale acestei mişcări şi neîndeplinirea serviciului militar sau refuzul achitării taxelor. Pierre Mesnard sublinia faptul că “protestul care, pe timp de pace, ia forma anarhiei, pe timp de razboi o îmbracă pe cea a dezertării” , catalogând serviciul militar ca fiind o “sclavie sângeroasă care nu are alt scop decât supravieţuirea unui Stat indiferent… Din acelaşi motiv, nu, obligaţiilor fiscale!”
Toţi aceşti “eretici”, cât şi taoiştii chinezi, nu vedeau starea naturală a omului ca fiind o stare ce putea fi descrisă în termenii maleficului, haosului, violenţei, ci considerau că tocmai datorită constrângerii starea naturală ajunge să fie descrisă astfel.
Anarhismul se consolidează în Epoca Modernă, începând să se distanţeze de simpla erezie şi să promoveze noi forme de contestare a autorităţii, datorită apariţiei Statului – a statului modern ca invenţie capitalistă. Statul devine astfel primul duşman al anarhismului, care va încerca, şi a şi reuşit cred eu, să demonstreze că Statul este principalul duşman al individului. De asemenea, mult cunoscuta expresie “Statul sunt Eu!”, care a fost atribuită lui Ludovic al XIV-lea, a dat naştere unei “contra-expresii” ironice, cu mult mai târziu, apărută pe pereţii Parisului în timpul evenimentelor din mai ’68: “L’anarchie, c’est moi!”.

“Anarhismul ca filosofie doreşte să dizolve toate formele de autoritate şi de putere, şi dacă este posibil, să încerce abolirea lor completă. Toţi anarhiştii resping autoritatea politică a Statului şi a guvernământului, şi majoritatea resping autoritatea morală a indivizilor excepţionali. Idealul însă rămâne ca toţi indivizii să judece şi să acţioneze pentru ei înşişi, fără a se încrede în experţi.” Această mişcare politică observa cu mare uşurinţă datoria morală pe care o are faţă de restul indivizilor, resimţind cel mai rapid violenţa promovată şi întreţinută de Stat, exploatarea majorităţii în numele unei minorităţi fals considerate a fi competente, sărăcia şi mizeria care nu au fost niciodată eliminate de niciun Stat şi incapacitatea oricărei forme de guvernământ şi a oricărei forme de parlamentarism de a satisface interesele indivizilor.
“Nezdruncinatul anarhism”, aşa cum era numit de Luis Mercier Vega, nu a renunţat la a-şi apăra argumentele, atât în planul filosofiei politice – prin contribuţia unor importanţi teoreticieni precum William Godwin, Pierre Joseph Proudhon, Piotr Kropotkin – cât şi în planul activismului revoluţionar – prin contribuţia unor antiautoritari precum Errico Malatesta, Mikhail Bakunin sau Rudi Dutschke.

Individualitatea este puternic respectată, însă nu şi individualismul. De altfel, există neînţelegeri foarte vechi şi foarte puternice, între anarhiştii individualişti şi anarho-comunişti. Instinctivitatea este apreciată din nou, atât prin eliminarea constrângerilor autoritare care împiedică individul să se dezvolte natural – constrângeri care îi fabrică acestuia o natură secundară - cât şi prin încrederea în animalitatea din om, care îl transformă pe acesta într-o fiinţă solidară, paşnică, responsabilă. Animalităţii îi sunt caracteristice aceste trăsături – care par să fie contrare viziunii generale – întrucât nicio specie nu ar fi supravieţuit şi nu s-ar fi putut înmulţi, în condiţiile în care indivizii ar fi acţionat total separat, fiecare fiind în stare să încerce orice pentru a-şi consolida existenţa şi să recurgă chiar la violenţa intraspecifică pentru a-şi hrăni ego-ul.

O altă evidenţiere care trebuie făcută este cea referitoare la noţiunile de Stat şi societate. Statul nu trebuie să fie confundat cu societatea. Bakunin considera existenţa societăţii ca fiind atât necesară, cât şi firească. Societatea nu este o construcţie artificială, spre deosebire de Stat, ci este un dat natural, un alt “efect fără cauză”. În viziunea sa, “Statul este rău, pentru că şi atunci când ordonă binele, îl vatămă şi îl strică tocmai pentru că orice ordin provoaca şi suscită revoltele legitime ale libertăţii” . De asemenea, Bakunin afirma că “Statul garantează întotdeauna ceea ce există deja: unora bogăţia, altora sărăcia; unora, libertatea bazată pe proprietate, altora, sclavia, consecinţa fatală a mizeriei lor, şi îi forţează pe cei săraci să muncească fără încetare şi la nevoie chiar să se lase ucişi pentru a spori şi păstra această bogăţie a celor avuţi, care constituie însăşi cauza mizeriei şi sclaviei lor. Aceasta este adevărata natură şi adevărata misiune a Statului.” Alţi antiautoritari, precum Rothbard, au susţinut că “Statul este organizaţia din societate care doreşte să menţină un monopol asupra folosirii forţei şi a violenţei într-o anumită zonă.”

Anarhiştii nu acceptă nici iluzia democraţiei parlamentare, conform căreia Statul este însuşi poporul, puterea concentrându-se în mâinile indivizilor. Alternanţa la guvernare nu reprezintă nicio garanţie că cei care se succed la conducere, nu se succed între ei. Cu alte cuvinte, nu există nicio garanţie că nu se formează o clasă de politicieni “profesionişti” care ajung pe rând în funcţii de conducere, excluzând astfel posibilitatea individului de rând de a-şi exercita puterea. “Tot timpul avem de-a face cu aceeaşi piesă, jucată de alţi actori.” Montesquieu a întrevăzut contradicţia care domină teoriile democraţiei constatând că “de vreme ce într-o democraţie poporul pare să facă aproape tot ce vrea, s-a considerat că libertatea rezidă într-un astfel de regim, confundându-se libertatea poporului cu puterea acestuia" . O altă contradicţie care stă la baza teoriei democraţiei este aceea că definind puterea ca “puterea demos-ului”, adică a tuturor, interesul general va domina interesul particular, puterea universală va domina puterea particulară. De asemenea, chiar J.J.Rousseau recunoştea că o democraţie există doar în măsura în care este o democraţie directă, parlamentarismul fiind incapabil de a valorifica individul şi “reuşind” doar să creeze o minoritate care dictează unei majorităţi. Democraţia parlamentară se transformă astfel în democraţia dictatorială, regimul democratic fiind cel mai uşor de controlat de către o minoritate puternică şi având bazele cele mai legitime – acelea conform cărora acţionează în numele tuturor – de a menţine indivizii într-o obedienţă acută faţă de lege – legea nefiind compatibilă în mod automat cu moralitatea.

Un regim iluzoriu are, desigur, o manieră iluzorie de exercitare a puterii: sufragiul universal! Kropotkin considera că aceste pretinse drepturi “cum ar fi sufragiul universal, libertatea presei, inviolabilitatea domiciliului, libertatea de asociere… care au lăsat dintotdeauna poporul indiferent… nu sunt decât o unealtă în mâinile claselor dominante, pentru a-şi menţine puterea asupra poporului.” Aceste pretinse drepturi sunt respectate doar în cazul în care nu sunt îndreptate împotriva minorităţii privilegiate. Anarhiştii au promovat absenteismul, argumentând că până în momentul în care absenteismul va fi suficient de mare indivizii vor fi deja educaţi pentru a putea suplini acţiunea parlamentară. Refuzul votului vrea în acelaşi timp să creeze o situaţie jenantă pentru politicieni: materializarea momentului în care aceştia nu vor fi votaţi decât de către ei înşişi.

Pentru Mikhail Bakunin, “votul este mijlocul cel mai sigur de a convinge masele să coopereze la ridicarea propriei lor închisori,” iar pentru Elisee Reclus “a vota înseamnă a abdica.” Votul nu este altceva decât instituţionalizarea corupţiei, căci prin intermediul său, jaful, violul, degradarea, sărăcia, decadenţa devin legale. Din aceste motive, numărul 2 al revistei Le Droit social din iunie 1885 încuraja sabotarea scrutinului, afirmând că a vota înseamnă a introduce o bucăţică de fosfor în buletinul de vot, fapt care va provoca incendierea urnei.

Mijloacele prin care este respinsă autoritatea Statului, în numele apărării libertăţii, îi clasifica pe anarhişti în revoltaţi şi revoluţionari. În opoziţie, Maurice Fayolle alege anarhismul revoluţionar, care, “pentru că are în vedere o transformare în prezent a societăţii, va considera drept indispensabilă o organizare solidă, structurată, care să le asigure tuturor membrilor săi o legătură strânsă, o solidaritate constantă.” Albert Camus analizează în Omul revoltat diferenţa dintre revoltă şi revoluţie, concluzionând că revolta nu va putea produce niciodată o schimbare radicală, fiind lipsită de coerenţă şi raţionalitate.

Problema care apare în cadrul unei revoluţii este aceea privitoare la existenţa Statului. Astfel s-a născut şi diferenţierea revoluţionarilor în autoritari şi antiautoritari, autoritarii acceptând supravieţuirea Statului după revoluţie, iar antiautoritarii refuzând orice formă de Stat, fie el şi revoluţionar. Conştientizarea marxiştilor cu privire la imoralitatea Statului transpare şi din acest citat al lui Engels, editat în prefaţa lucrării La guerre civile en France a lui Marx: “Statul nu este altceva decât o maşinărie de opresiune a unei clase de către altă clasă şi asta nu numai într-o republică democratică, dar şi într-o monarhie.” Cu toate acestea, autoritarii acceptă mai întâi preluarea puterii, a aparatului de Stat, şi mai apoi folosirea acestuia pentru îndeplinirea scopurilor declarate prin intermediul revoluţiei. De exemplu, Lenin afirma că “Noi nu visăm să ne lipsim dintr-o dată de orice conducere, de orice subordonare; aceste visuri anarhiste, bazate pe neînţelegerea sarcinilor dictaturii proletariatului sînt absolut străine marxismului şi nu servesc în realitate decît la amînarea revoluţiei socialiste pînă în ziua în care oamenii se vor fi schimbat.”

Ca replică împotriva principiilor anarhiste, Lenin ridica o chestiune, pe cât de reală, pe atât de ironică: “Aceşti domni (antiautoritarii), au văzut ei vreodată vreo revoluţie? Revoluţia este fără nicio îndoială lucrul cel mai autoritar din câte există.” Însă, răspunsul fusese dat cu câţiva ani mai devreme de revoluţionarul rus Mikhail Bakunin: “la asta răspundem că nici o dictatură nu poate avea alt scop decât acela de a dura cât mai mult posibil şi că ea poate doar să împingă în sclavie poporul care o îndura şi să-l educe întru sclavie; libertatea nu se poate obţine decât prin libertate.” Cu toate acestea, Lenin a ţinut sa întărească poziţia lui Marx, care “n-a fost nicidecum împotriva faptului că Statul va dispărea o dată cu dispariţia claselor sau că va fi desfiinţat o dată cu desfiinţarea lor, ci împotriva faptului ca muncitorii să renunţe la folosirea armelor, la violenţa organizată, adică la statul care trebuie să servească scopului: înfrîngerea rezistenţei burgheziei.”

Cu siguranţă, este dificil de stabilit gradul de importanţă sau influenţă al personalităţilor care constituie punctele de reper atunci când este analizat cazul anarhismului. “De exemplu, în studiile Anglo-Americane, Bakunin şi Kropotkin sunt în mod normal reprezentaţi ca fiind cei mai importanţi teoreticieni anarhişti, în timp ce în Europa Continentală, şi mai ales în Franţa, Proudhon şi Bakunin sunt mai curând identificaţi ca fiind luminile călăuzitoare ale mişcării.” Peter Marshall, în lucrarea sa Demanding the Impossible – History of Anarchism, a inclus de asemenea, alături de cei trei, pe Elisee Reclus, Errico Malatesta şi Emma Goldman.